Poetul Emil Nicolae a făcut o plăcută surpriză cititorilor săi, publicînd la Editura “Limes” din Cluj-Napoca, în condiții grafice de excepție, o nouă carte de poezie cu un titlu definitoriu, «Poezia nu e decît slăbiciu­nea artei» și un subtitlu care trimite la grafica volumului, “Cu 6 deSemne și o copertă de Dinu Huminiuc”. De altfel colaborarea sa cu pictorul Dinu Huminiuc este mai veche, cei doi îmbinînd armonios cele două arte, poezia și pictura, de mai bine de zece ani.
Deși volumul, alcătuit din șase cicluri de poeme fără titlu, cuprinde texte scrise în diferite perioade de creație ale autorului - primele două cicluri sînt preluate din două cărți apărute în 1994 și 1997, după cum aflăm dintr-n colofon de pe ultima copertă interioară a cărții -, acest lucru rămîne insesizabil deoarece autorul are iscusința de a « omogeniza » tonul discursului liric pe toată cuprinderea cărții. Pare un lucru făcut programatic de către alcătuitorul cărții, pentru că majoritatea poemelor, doar cu cîteva excepții, parcurg aceeași tematică - ființarea poemului.
În general, poeții scriu rar texte care să trimită la actul creației, construcției poemului mai bine zis, iar atunci cînd o fac au tendița de a se detașa de subiect, de a-l rezolva prin exerciții ludice sau, pur și simplu, de a-l trata cu ironia necesară. Emil Nicolae tocmai pe asta mizează în cartea sa. Probabil de unde și acest titlu de carte mult prea lung, voit prozaic, la limita dintre eseu și poezie. Și, nu întîmplător, autorul strecoară în carte, din cînd în cînd cîte o poezie scrisă în vers clasic: «Istoria pri­vită azi în față», «Să treci întreg prin lume», «Suflet laminat de sentimente», «Riscul de a înghiți» ș.a., semn că ne aflăm în fața unui virtuoz, care a învățat foarte bine alfabetul poeziei.
Cum precizam, majoritatea textelor “explică” tainele laboratorului poetic. Iată cum începe unul dintre poemele care susțin afirmația mea: "Acest discurs trebuie înfășurat bine / ca să nu cadă scamele din el - / vorbele / înfășurat precum pătura portocalie / din care n-au căzut umbrele / voastre după îmbrățișare". Același stil programatic îl întîlnim și în multe alte poeme. Următorul, însă, pare a fi mai  reprezentativ pentru a-mi susține ideea: “O mulțime de cuvinte se îngrămădesc / gesticu­lează și dau ocol / se agită / șușotesc și se miră / se apropie și se depărtează / se îmbrîncesc unele pe altele încercînd fiecare / să ocupe o poziție cît mai favorabilă / în unghiul care expune vederii /  acel sentiment nud / inocent / speriat...» Autorul știe să fie și sentimental cu cititorul său, din cînd în cînd (întîmplător, iată, chiar așa debutează și poemul): « Din cînd în cînd mai lustruiești medalii / retras lîngă albastre metereze /  un sprijin de răcoare-n după-amieze / din vara nesfîrșitelor detalii // dar din adîncul razei din medalii / imaginea ți-o pierzi din cînd în cînd / cum pierde din penajul ei arzînd / o pasăre căzută prin vitralii ».
Farmecul poeziei lui Emil Nicolae rezidă și din măiestria cu care el își cizelează versurile și modul insolit în care își realizează scenariile lirice (puține, de altfel, în poezia sa), dar și din felul în care își stilizează, prin metaforă, secvențele de realitate. Citam în acest sens, într-un semnal anterior, o poezie scurtă, dar superbă în rotunjimea ei lirică, "Singură oaia neagră mai paște pe deal", dar voi încheia recenzia cu o alta, la fel de frumoasă, o adevărată bijuterie lirică, pentru care poate fi invidios oricare poet adevărat: "De pe adînci suprafețe / fuge imaginea ta / în miezul verii de parcă / în lucruri se-ntîmplă ceva / iar mai tîrziu risipind / rare semințe de soare / cealaltă imagine-a lumii / prin alte lucruri transpare / și chiar se poate simți / creșterea liniștii-n ele / cum urcă într-un pahar / somnul esențelor grele".
Ultima carte a lui Emil Nicolae ne convinge că lirica sa capătă, cu fiecare volum pe care îl publică, cu parcimonie dar și cu o rigoare aproape matematică, valențe tot mai înalte. De regulă, la majoritatea poeților, lucrurile se întîmplă tocmai învers.
Nicolae SAVA