Gîndul de a se uni într-un stat închegat între granițele lor firești, gîndul acesta incandescent, hrănit în urma plugului sau a turmelor de oi ca și pe cîmpurile de bătălie, din sentimentul unității lor, i-a urmărit pe strămoșii noștri de veacuri, i-a chinuit cu frămîntarea unui vis drag, neîmplinit. Cîți n-au încercat să-l înfăptuiască!
Dacă un cercetător obiectiv al istoriei se va ridica peste detalii nesemnificative, incidentale, va observa lesne că oamenii acestui pămînt au fost de la începutul afirmării lor istorice: una. Toate argumentele arheologice, istorice, lingvistice, folclorice și etnografice o confirmă. Căci românii indiferent de provincia în care locuiau au vorbit și s-au îmbrăcat, în esență, la fel; au cîntat aceleași doine și balade; au suferit același dor și l-au visat în același chip gingaș și dureros de dulce, cum l-a sintetizat pentru toți, Eminescu; au deprins aceleași obiceiuri și legi ale pămîntului, și-au unit înțelepciunea în aceleași proverbe și zicători, creînd împreună aceeași eroi de basme și legendă pe care i-a impus în veșnicii, pentru toți, Ion Creangă; au muncit cu aceleași unelte și și-au sădit melancolia și durerea, elanurile și idealurile în aceleași structuri prozodice, lăsîndu-le să umble de la unii la alții, pe picioare de iambi sau trohei, din Maramureș în Dobrogea, din Banat înspre Moldova, din Oltenia în Ardeal și din toate părțile, simbolic parcă, înspre Țara Românească, nume îndrăgit de toți cu care așteptau să acopere odată întreg pămîntul țării noastre căci, așa cum gîndea Ioan Slavici, "Pentru toți românii soarele la București răsare!"
Și, pînă la urmă, biruit-a gîndul! În munții Bucovinei sau pe cîmpiile Bărăganului, în crestele Bucegilor sau pe Valea Mureșului, românii și-au crestat sentimentele și gîndurile pe codiriști de bici, pe stîlpii porților, pe bîtele ciobănești și pe furcile de tors și, de peste tot, le-a adunat Brîncuși, făcînd să țîșnească pe dealurile Gorjului "Coloana infinitului", ca un semn că biruit-a gîndul! Plînsul din fluier și nai, durerea din vioară și din cobză, murmurul din frunzele codrilor și din izvoarele noastre, le-a strîns George Enescu în "Rapsodia română", ca semn ce biruit-a gîndul! Culorile florilor din cîmpurile noastre, lumina blîndă a soarelui de la noi, eroismul ostașilor în Războiul de Independență, chipurile oamenilor de pe aceste plaiuri le-a strîns Grigorescu în pînzele sale, înainte de a ne strînge toți între aceleași granițe.
Aceștia și mulți alții au fost deschizători de drumuri: Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri etc. Mihail Kogălniceanu i-a spus domnitorului Cuza cuvinte atît de patriotice: "Fii dar, omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, iar tu, Măria Ta, ca domn fii bun, fii blînd; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi... Fă dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție".
Vasile Alecsandri a durat într-o horă sentimentul solidarității și al înfrățirii din horile noastre și i-a zis "Hora Unirii", sub ale cărei acorduri ne strîngem mîinile și astăzi.
Din această perspectivă, înțelegem, cred, mai nuanțat și mai exact, rolul istoric fundamental pe care l-a avut Unirea Țării Românești cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, sub domnia lui "Cuza Vodă"- cel care nu avea în fața ochilor decît "binele și fericirea nației române".
Unirea "cea mică" n-a fost pentru noi o ofrandă. Unirea din 1859 a fost un drept pe care ni l-am cucerit cu jertfe supraomenești, cu înțelepciune și cu răbdare. Unirea a fost visul nostru secular și gîndul cel mai statornic, gîndul care a biruit definitiv la 1 Decembrie 1918: MAREA UNIRE.
Gh. RADU |
