Cred că cel mai bun text pentru un „semnal” de apariție al cărții lui Cornel Nicoară este semnat de actorul, scriitorul și omul de cultură ION LUCIAN în debutul volumului Memoria măștilor. Nu m-am putut însă abține să completez și eu această prezentare din postura omului din afara lumii teatrului care, de-a lungul a peste 40 de ani a cunoscut, cred, măștile purtate de o personalitate de prim rang a Teatrului Tineretului, a județului Neamț și a culturii teatrale românești.
Incitant și inspirat mi se pare titlul acestui volum de istorie culturală. Nu pentru că sugerează ipostazele „măștilor” purtate de Cornel Nicoară în sutele de roluri interpretate pe scenele teatrelor sau platourile de filmare. Cornel Nicoară a purtat, ca fiecare dintre noi, și măștile cotidianului care relevă activitatea lui și dincolo de postura de actor. Așa cum remarcă Ion Lucian „Cornel este o LUME”. A purtat, pe rînd, mai mult de un deceniu, masca directorului de teatru de provincie care a dus faima României în lume, dar și masca „spiritului” implicat în istoria cetății care nu a crezut niciodată în aberații de genul „România are o cultură de second hand” sau „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valo­rează cît o turma”(citate din opera lui Roman Patapievici). Cu respectul profund pentru semenii săi și spiritul valorilor românești Cornel Nicoară nu a scris o carte despre sine ci un fragment trăit din istoria culturală a unei colectivități pe care nu a părăsit-o și nu a trădat-o niciodată chiar dacă, uneori, vremurile l-au balan­sat între agonie și extaz.
Memorabil pentru destinul măștilor este un pasaj din carte care spune: „ Cumplită e luciditatea pe care ți-o dă vîrsta. Cu cît devii mai lucid cu atît ești mai nefericit. Visezi mai puțin, plîngi mai mult și mai ușor, te bucuri tot mai rar, vezi tot mai puține chipuri cunoscute! ” Citatul este memorabil nu prin tristețea lui ci, pus fiind în contrapunct cu conținutul întregii cărți, dinamizează mesajul uneori debordant de optimist al convingerilor unui om care și pe scenă și în viață și în acest act de rememorare nu încape în textul unei Diplome de excelență oferite, probabil din suflet, în condiții meschine de un diriguitor sau altul. Autorul nu este un învins, este un învingător. A tras linie socotind ceea ce a moștenit, ceea ce a lăsat moștenire și ceea ce nu se poate exprima în cuvintele înșirate a unei cărți: marea lume a marilor actori care și-au legat viața de înțelepciunea unor personaje create de mari autori, mari regizori sau mari prieteni avînd conștiința și mulțumirea lucrului bine făcut.
În stilul caracteristic al omului pentru care orice lucru poate fi „începutul și sfîrșitul” Cornel Nicoară închide în cartea sa și episoade ale efemerului cotidian: politic, economic, social, perso­nal.Toate aceste ipostaze sînt precum petalele uscate ale florilor din buchetul pe care nu vrem să-l aruncăm, el făcînd parte dintr-o clipă a existenței noastre.
Memoria măștilor nu dă sentințe, nu stabilește scări va­lorice, nu spală pete sau conștiințe dar nici nu împroașcă cu noroi. Este, dincolo de stilul uneori vulcanic și direct, o îmbrățișare tandră dedicată tuturor oamenilor – prieteni sau neprieteni – care s-au intersectat, fizic sau intelectual, cu destinul autorului pentru care sinceri­tatea opiniei este nicidecum o mască ci un mod de a-și exprima credința sa profundă în valorile unei colectivități (Teatrul Tineretului), comunități (Piatra Neamț), a unui popor din care este mîndru că face parte.
Poate că această prezentare pare, uneori, patetică. Am pornit însă de la ideea, care răzbate din marea listă a „personajelor” amintite în carte că prima condiție a respectului de sine se cîstigă în momentul și în modul în care știm să ne respectăm și să ne iubim valorile, indiferent de contribuția lor la propășirea colectivității sau comunității din care fac parte. și valorile sînt în primul rînd oamenii, cei care însufletesc „măștile” și adaugă ceva la „corola de minuni a lumii”.
Și cred, cu sinceritate că „măștile” lui Cornel Nicoară ne-au făcut – de-a lungul anilor – mai buni, mai frumoși, mai înțelepți, mai oameni.
C. Alupului-Rus