Acceptarea pur şi simplu a succesiunii constituie o modalitate de exercitare a dreptului de opţiune succesorală prin care succesibilul îşi manifestă voinţa în sensul de a păstra titlul de moştenitor, consolidîndu-şi astfel drepturile succesorale dobîndite la data deschiderii moştenirii.

Acceptarea pur şi simplu a moştenirii este expresă în cazul în care succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau printr-unul sub semnătură privată, judiciar sau extrajudiciar.

Pentru acceptarea pură şi simplă voluntară expresă este esenţială forma scrisă. Acceptarea se poate manifesta expres printr-o declaraţie de acceptare a succesiunii, printr-o cerere adresată notarului public pentru eliberarea certificatului de moştenitor sau chiar printr-un înscris care nu are ca obiect direct acceptarea succesiunii, însă din act rezultă neîndoielnic că succesibilul acceptă succesiunea.

Reprezintă o formă expresă de acceptare a succesiunii numai înscrisul din care rezultă neechivoc faptul că succesibilul şi-a însuşit calitatea de moştenitor. Simpla arătare într-un înscris că este chemat la moştenire nu echivalează cu acceptarea expresă a succesiunii.

Acceptarea pură şi simplă voluntară a moştenirii este tacită în cazul în care succesibilul face un act pe care îl poate realiza doar în calitate de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii.

În practica judiciară s-a considerat că nu poate constitui o acceptare tacită simplul fapt că succesibilul s-a prezentat la notarul public, citat fiind în urma cererii de eliberare a certificatului de moştenitor introdusă de către un alt succesibil. Tot astfel, nu constituie un act de acceptare tacită faptul unui succesibil de a încasa ajutorul de înmormîntare de pe urma decesului lui de cujus sau folosirea de către soţul supravieţuitor a bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, dacă nu este completată şi de alte acte din care să rezulte neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii, precum şi încheierea de acte de conservare, acte de îngrijire şi administrare provizorie, a bunurilor succesorale singulare, dacă n-au fost făcute în calitate de moştenitor.

Deoarece legea tace în privinţa stabilirii actelor ce constituie manifestarea intenţiei de acceptare tacită a moştenirii, această sarcină revine instanţelor care, în fiecare caz concret dedus judecăţii, vor trebui să aprecieze motivat dacă actul respectiv constituie sau nu o acceptare tacită.

Avocat Luminiţa ROMILĂ