Zice domnul Eminescu: "Are românul o vorbă populară: ai împrumutat nuiele să faci gard? Gardul putrezește, da datoria nu putrezește. Ați împrumutat de la Europa constituție să faceți stat? Statul putrezește, da obligațiile către Europa nu putrezesc". Zice domnul Eminescu: "Toți suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plîngătoare de pe lume și toți nu vor binele, ci numai posturile patriei". Zice domnul Eminescu: "De mult aud lăudîndu-se inteligența estraordinară a românului…(…). Căci pe ce se bazează o asemenea supoziție? Un popor, căruia îi este silă de orice muncă științifică, a cărui prisos de inteligență se consumă în lucrarea desigur cea mai ușoară a minții omenești, în suduituri sau laudă deșănțată și ridicare la cer a guvernanților săi, nu poate fi numit un popor inteligent…". Zice domnul Eminescu: "Ce folos că țara e bogată, lanul nostru e plin de grîu de aur, și de-i stoarce piatra noastră, din ea va țîșni vin… Căci frunțile stîncelor noastre îl rod cîinii și pe grumazii noștri ne apasă jugul de lemn al boului ce lucrează". Zice domnul Eminescu: "Român de paradă mi-e rușine să fiu. Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adînc, se pronunță arareori. Evreii cei vechi n-aveau voie să pronunțe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocții și superficialitățile sale". Zice domnul Eminescu: "Stejarul nu crește pretutindeni, buruienile cresc în tot locul. Aceasta nu înseamnă că au o putere intrinsecă mai mare de-a exista și de-a domni. Dacă într-un mediu stricat viclenii și poltronii înfloresc, nu e o dovadă că au putere intrinsecă superioară celor inteligenți și de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate".

"Să ne vedem sufletul...!"
S-au spus și scris multe lucruri despre Mihai Eminescu. Dar nu cred că există text mai inspirat decît cel pe care (și) l-a imaginat Geo Bogza, în legătură cu nașterea lui Mihai Eminescu în sînul poporului român. Acel amestec de predestinare și asumare a destinului neamului românesc, văzut ca un neam ales dar încercat de viscisitudini, care apare constant în opera sa, este expresia care ne determină să credem că îl merităm pe Mihai Eminescu. Să ascultăm, deci, povestea spusă de Geo Bogza: "Pe vremea cînd Dumnezeu și Sfîntul Petru umblau pe pămînt sub chipul unor moșnegi gîrbovi sprijiniți în toiag și cu sandale rupte, se întîmpla să bată pe la ușile oamenilor la căderea nopții iar de multe ori erau izgoniți. Odată i-a prins noaptea pe cîmp și odată cu ea o ploaie care le-a udat veșmintele și i-a umplut de noroi. Și tot rătăcind ei, numai într-un tîrziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Cîinii mari s-au repezit să-i sfîșie, dar numaidecît s-a auzit un glas bărbătesc, întrebînd cine bate. Și au răspuns: - Oameni buni! Atunci omul, potolind cîinii, i-a poftit în casă unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blîndețe. - Mario, ia mai pune niște vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fîntînă după o doniță cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte! Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui și busuioc. A doua zi dimineață, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus și în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-au urat drum bun. Cum au ieșit din sat, Sfîntul Petru a început să se roage la Dumnezeu.: - Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos! - Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiași. - Fă ceva, fă să-și vadă măcar o dată sufletul. - Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre? - Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul acela, de acolo. - Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gînditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu".

EMINESCU - INEDIT
E dificil de găsit texte inedite din opera lui Mihai Eminescu, la mai bine de un secol de posteritate literară. Și totuși, mai apar asemenea texte necunoscute. În anul 1989, în numărul al doilea al revistei "Viața Românească", a apărut un text inedit descifrat de cărturarul Petru Creția din manuscrisele eminesciene (datat 1876!), număr de revistă dat la topit (aproape) integral de cenzura comunistă pentru că acolo era un text dedicat de filosoful Constantin Noica lui... Eminescu, în anul centenarului morții poetului! În text se sugera că Eminescu era românul tuturor timpurilor, mai mare chiar decît... Ceaușescu! În epocă acest lucru era (de) condamnat! Poemul, recuperat din revista dată la topit ne-a fost pus la dispoziție de către poetul Ion Zubașcu, cel care l-a citit miercuri, 13 ianurie 2010, la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu la Muzeul Literaturii Române din București. Îl redăm cu sentimentul că poezia lui Mihai Eminescu, chiar din fărîmele din manuscrise, are o tulburătoare modernitate: "Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi - / Au fost așa de mulți. Vorbesc de unul/ Care de mult nu e - și poate că/ Nici nu a fost vreodată - dar a putut fi, / De-a putut fi - a fost. Căci toți au fost/ Un gînd - niciunu-aievea/ Pe baiadera unuia trecut / Nimeni nu poate a mi-l ține rău,/ De-i înțelept. De nu-i - mi-l ție./ Numai că nu-mi pasă nici atunci de el./ Și cine va vrea, găsi-va-n acest cînt nu adevăr, / Însă înțelepciunea - și aceasta/ E tot ce putem da noi oamenii,/ Căci adevărul - nu știm dacă-l știm./ Altfel c-ar putea zice: Fiecare/ Timp are pe al său - Cine știe/ De-acel Dumnezeu care pe sînul/ Iubitei lui uita de lume -/ Nu era tocmai, prin uitarea lui,/ Mai bun decît acel de azi, căruia,/ Îi pasă-așa de mult de lumea noastră/ Încît ne vine greu de-al lui amor/ Și de prorocii ce-i propag' gîndirea. Și ordinea?".
Adrian ALUI GHEORGHE