|
Anul XVII, nr. 4356 |
[Home] [Prima pagină] [Redacția] [Publicitate] [Contact] [Arhiva] |
cotidian independent |
|
Cronica
|
Ideea că ar trebui să ne ajute Europa, America, Japonia, că toate țările europene ar trebui să stea capră ca să ne aburcăm noi în căruța capitalismului și bunăstării a intrat adînc în conștiințele fiecărui cetățean carpato-dunărean-pontic. Chiar multe priviri mînioase de român se uită în zare minunîndu-se că mesagerii cu nivelul de trai (mărit) în cioc întîrzie, că noi sprijinim gardul crîșmei comunale făcîndu-ne curaj ca să intrăm în Europa convinși că Dumnezeu, drăguțul, ne va scoate din mocirlă și ne va da pe mînă Raiul spre administrare permanentă. Ținem trăiștile la îndemînă, poate ni le umple Dumnezeu conștient sau din greșeală. Cică în timpul unor mari inundații un om în pericol să se înece reușește să se aburce, cu greu, pe o scîndură și începe să se roage fierbinte. Alți oameni, cu o barcă, ajung pînă aproape și vor să-l ia cu ei dar omul nostru îi refuză și le spune convins: Pe mine mă va salva Dumnezeu!. Un elicopter vine și el pînă aproape, i se aruncă o frînghie năpăstuitului, însă acesta refuză din nou: Pe mine o să mă salveze Dumnezeu!. După două, trei zile de plutit în derivă, pe scîndură, omul își îndreptă ochii spre cer și strigă cu reproș: Doamne, vezi că sînt credincios, de ce nu vii să mă salvezi? Atunci o voce ca din străfundurile cerului îi zise: Păi bine, măi omule, ți-am trimis o barcă, ți-am trimis un elicopter și tu le-ai refuzat, acum chiar că nu mai am cum să te ajut...!.
|
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|
[Home] [Prima pagină] [Redacția] [Publicitate] [Contact] [Arhiva] |
|