Una dintre cărţile care m-au impresionat cu adevărat în ultimul timp a fost corespondenţa între Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, purtată pe parcursul deceniului 1978-1988 şi publicată de acesta din urmă acum. Masivul volum, de mai bine de 500 de pagini format mare, m-a făcut să mă gîndesc,  înainte chiar de a începe să-l citesc, la ceea ce a însemnat fiecare dintre sutele de scrisori pe care le cuprinde, la cantitatea de timp, deci de viaţă, însumată din miile de gesturi pe care le presupunea scrierea şi expedierea unei scrisori, la căutarea plicurilor care nu se lipeau, a timbrelor care nu se găseau întotdeauna, la mersul la poşta din sat care era deschisă numai cîteva ore şi uneori nici atunci. Am trăit şi eu senzaţia de izolare a scriitorului pentru care scrisorile erau ca nişte frînghii în stare să-l ţină suspendat deasupra vidului şi, înainte de a pătrunde tulburată în existenţa celor doi tineri poeţi din întunecatul deceniu, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte cum mergeam noaptea la gară, ca să punem scrisorile direct la vagonul poştal (cu speranţa că, în felul acesta, vor fi mai puţin citite înainte de a ajunge la destinaţie) sau cum rătăceam kilometri întregi în căutarea unei cutii poştale valide, pentru că majoritatea erau vandalizate (ca şi telefoanele publice), parcă anume pentru a zădărnici comunicarea între oameni.   

Şi totuşi, volumul intitulat FRIG, cu referire evidentă la perioada în care i-au fost scrise paginile, răspîndeşte o tulburătoare căldură izvorîtă din intensitatea acestei comunicări. Şi nu e vorba doar de comunicarea dintre cei doi tineri autori ai scrisorilor, este vorba, într-un mod de-a dreptul fascinant, de eforturile lor eroice în condiţiile date  de a descoperi şi cunoaşte literatura, ca pe o altă formă, perenă, de comunicare, ca pe o soluţie împotriva singurătăţii, înainte de a fi una împotriva morţii. De fapt, cei doi eroi ai romanului epistolar, pentru că este într-adevăr un roman cu personajele bine conturate, cu atmosfera şi detaliile epocii sugerate cu fineţe, chiar dacă fără intenţii literare, nu seamănă deloc, deşi relaţia dintre ei este prietenia însăşi. Iar neasemănarea nu vine din faptul că unul era închis într-un sat, şi celălalt într-o uzină. Neasemănarea lor este mult mai profundă, aproape de nebănuit. Desigur, amîndoi se află în acea perioadă evanescentă de la începutul tinereţii, înainte de intrarea în maturitate şi în viaţa propriu-zisă, cînd fostul adolescent este încă nu numai în căutarea locului său în lume (un loc pe care nu este sigur că îl va găsi), ci şi în căutarea propriei definiţii, abia dacă bănuite; pentru amîndoi scrisul, cu toată nesiguranţa lui, este singurul punct de sprijin în univers, mult mai mult decît o vocaţie: o soluţie,  singura, de supravieţuire; pentru amîndoi, a se găsi în celălalt, ca şi în alţi colegi de generaţie pe care îi citesc, îi caută, îi ştiu pe de rost, este o dovadă,de care au nevoie, a propriei existenţe şi autenticităţi. Amîndoi sunt naivi, furioşi, radicali, iluminaţi, complexaţi, exaltaţi, deprimaţi, dezorientaţi, dezgustaţi şi cîte şi mai cîte caracteristici comune care ar fi trebuit să-i facă să semene... Şi totuşi, există ceva, greu sau imposibil de susţinut cu argumentele din epocă, dar evident din perspectiva timpului şi a cititorului de azi, care îi deosebeşte unul de altul, care îi face diferiţi şi chiar de sens contrar. Acel ceva, greu de precizat pe parcursul lecturii şi existent nu mai muilt decît o nelinişte de nedefinit, este totuşi o evidenţă. Deşi se mişcau pe acelaşi drum, glisînd ani de zile paralel, cei doi prieteni atît de asemănători se îndreptau în direcţii opuse: unul luneca înspre viaţă, celălalt luneca înspre moarte. Nimic melodramatic însă în aceasta situaţie existenţială, nici o clipă editorul scrisorilor nu încearcă să schimbe perspectiva din prezentul revolut cu cea din prezentul de azi, nici un accent, oricît de puţin apăsat, nu încearcă să sublinieze deosebirea şi nedreptatea. Singurul semn al conştiinţei deosebirii este editarea. De aproape douăzeci de ani, Adrian Alui Gheorghe îngrijeşte, editează, publică manuscrisele prietenului său ca într-o răscumpărare a inegalităţii pe care a operat-o destinul, ca într-o încercare încăpăţînată, aproape magică, de a-l menţine în viaţă. Astfel, prietenia lor nu a putut fi cenzurată de moarte, cel rămas, "vinovat" de propriul noroc, dăruindu-şi celui plecat timpul primit în plus. Rezultatul, nescontat, cred,  este nu numai decuparea din bolovanul de grafit a staturii reale, a statuii prietenului, ci şi construirea, la marginea dinspre noi a istoriei literare, a încă unui mit al prieteniei.