Sînt oameni care îmblînzesc lei, tigri sau elefanți. Alții îmblînzesc cîini, pisici sau delfini. Omul se insinuează astfel în mintea, în gesturile, în viața ființelor cu care împărțim confortul biologic al planetei. Dar mai mult decît cei pomeniți mai înainte, sînt oameni care îmblînzesc munți sau ape. Chiar așa! Am văzut o suită de tablouri care au ca temă muntele Ceahlăul semnate de Puiu (Gheorghe) Vadana. Ei, da, asta face Puiu Vadana în toate acele tablouri: îmblînzește muntele. Cu tenacitate, cu curaj, cu inspirație. Stîncă după stîncă, arbust lîngă arbust, floarea reginei lîngă floarea reginei. Cărările nu mai au pietre colțuroase, ci devin vaporoase ca un val de cer care te îmbie să privești dincolo de vîrf. Și dacă ai ajuns în vîrf, continuă să urci...! Aceasta e morala din fiecare tablou care surprinde un gest al muntelui aflat în efortul suișului, aceasta e morala artei, acesta este mobilul final al fiecărui artist. Dar ca să îmblînzești un munte trebuie, mai întîi, să-l iubești. Cu dragoste mărturisită. Și dacă îl iubești, muntele simte. Și se lasă în voia penelului tău, a curajului tău de a-l privi în față, devine mobil, se mișcă după privirile tale, urcă sau coboară, muntele se face, astfel, gînd. Iar un gînd poți să-l insinuezi în tot ce faci într-o viață, să-ți fie măsura aspirațiilor. Iar cîștigul cel mai mare e că Puiu Vadana nu îmblînzește muntele doar pentru el, o face pentru noi toți, cei care simțim deopotrivă arta și înălțimile la care aspiră piatra. Astfel, muntele Ceahlăul îmblînzit de Puiu Vadana se ia după fiecare privitor care se încumetă să-l privească în față. A lăsat veșnicia lui pentru o clipă, cu îngăduința superioară a înțeleptului care știe că numai viața probează credința și sfințenia.
Dar mai face ceva Puiu Vadana, cu același curaj inocent al artistului. Încearcă să mute o unduire a Bistriței, din matca statornicită de Dumnezeu și de om, în matca unei rame de tablou. Iar truda aici e una sisifică, pentru că apa nu poate trăi fără orizont. De asta, Puiu Vadana mută cu răbdarea alchimistului, din năvala apei în tabloul său, întîi o undă, apoi un strop în care se alintă curcubeul, apoi răcoarea apei, apoi profilul unei fecioare care se lasă îmbrățișată de moliciunile setei. Că apa este un imn al setei, se știe! Iar acolo unde setea apei și aspirația oglindită a muntelui se întîlnesc, apare o cascadă! E un orizont împlinit o cascadă. Iar sufletul lui Puiu Vadana - dacă reușești să-l vezi de după gesturile sale de om care își limpezește drumul spre semeni cu o dragoste fără rest -, este o cascadă. De asta, multele sale tablouri cu cascade pe cursul Bistriței sînt, de fapt, autoportrete. În mișcare. Vioaie. Proaspete. Înfiorate deseori ca și cum pielea apei s-ar smulge de pe un trup în efort.
Unii oameni își măsoară vîrsta în primăveri, în toamne, în călătorii, în bătălii pierdute sau cîștigate. Puiu Vadana își măsoară vîrsta în cascade. A adunat șaptezeci și nouă de asemenea cascade. Și nu întîmplător și-a ales acest mod de a-și  măsura drumul pe lumea asta, pentru că el știe bine că apa după fiecare alunecare de pe stîncă ajunge în matcă mai plină de viață, mai îmbogățită de culoare.
La mulți ani, Puiu Vadana!
Adrian ALUI GHEORGHE