Insula Şerpilor reprezintă un petec insignifiant pe harta lumii. Un masiv calcaros neregulat, cu o suprafaţă doar de 17 ha, situat la est de gurile Dunării, în faţa oraşului- port Sulina. La aproximativ 45 km în largul Mării Negre. Insula e menţionată în scrierile grecilor antici sub denumirea de Leuce. Aici ar fi existat un templu dedicat lui Achile, eroul din războiul troian, pomenit în “Iliada” lui Homer. Numele de Insula Şerpilor a fost se pare atribuit în sec. al XIV-lea de către marinarii genovezi, datorită numărului mare de reptile ce trăiau acolo.
Din punct de vedere al apartenenţei sale teritoriale, Insula Şerpilor a urmat soarta gurilor Dunării. Într-un studiu realizat de prof. dr. Aurelian Teodorescu se menţionează că în timpul lui Mircea cel Bătrîn, puterea domnitorului s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, pînă la gurile acesteia şi pe coastele Mării Negre, inclusiv Insula Şerpilor. Cîteva cronici din vremea lui Ştefan cel Mare, precizează că acea parte a mării era “un lac moldovenesc”, domnitorul stăpînind şi insula.
Din păcate, în secolele următoare, insula a devenit, ca şi alte teritorii româneşti, obiect de dispută între marile puteri. Rusia s-a remarcat prin eforturile de a prelua controlul, politica forţei mergînd pînă în perioada sovietică. În ‘48, la presiunea Moscovei, Insula Şerpilor a trecut în jurisdicţia URSS, atenţie! în baza unui simplu proces- verbal. Act care, însă, contravenea tuturor tratatelor de drept internaţional. Ei, şi? Te pui cu muscalii?! Actul nu a fost nici măcar ratificat de parlamentele celor două ţări. Şi adaug: nici o lege românească sau sovietică nu s-a adoptat privind traseul frontierei şi statutul Insulei Şerpilor.
Pe vremea Războiului rece, Insula Şerpilor a căpătat o importanţă deosebită din punct de vedere strategico- militar. Aici a fost dezvoltată o bază militară de control naval şi aerian. În sistemul de apărare al bazei sînt incluse şi cîteva submarine. Dincolo de valoarea strategică, insulei în discuţie i se adaugă mai nou, valoarea economică. În subsolul platoului continental al insulei fiind descoperite importante rezerve de petrol şi gaze naturale. Paradoxal, România a renunţat la disputele teritoriale. Motivele? Ca să fie primită în NATO şi UE. Mai mult, a recunoscut prin tratatul bilateral încheiat cu Ucraina în ‘97, apartenenţa insulei la statul ucrainean, deşi era vorba de o proprietate românească- anexată fără o bază legală de Uniunea Sovietică. S-a gafat din partea noastră? Judecaţi singuri. Kievul nu prea a fost dispus să participe la delimitarea platoului continental bogat în zăcăminte de petrol şi gaze. Mai mult, a “plantat” pe insulă instituţii şi oameni, pentru a lăsa impresia că acolo există o intensă viaţă economică. Adică, exact de aceea are nevoie pentru a ridica pretenţii la un platou continental propriu al insulei. Ce economie puternică, proprie, poate exista pe o suprafaţă de 1 kmp de stînci, e lesne de înţeles. Şi s-a ajuns la Haga. Cam de multişor timp.
3 februarie 2009, după ora 13,00. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a dat dreptate României în procesul cu Ucraina. Atenţie! Nu pentru Insula Şerpilor. România a cîştigat aproape 80% din platforma continentală. Preşedintele ţării consideră această hotărîre “un mare succes al diplomaţiei româneşti”. Numai că, deocamdată nu ştim unde este mai mult petrol şi mai multe gaze naturale: la noi sau la ucrainieni. În buzunarele cui vor ajunge însă acele bogăţii? Dacă avem în vedere istoria ultimelor două decenii, în buzunarele noastre, ale românilor, vor ajunge doar nişte firmituri...
Dumitru RUSU |
