Orice limbă naţională e supusă la "încercări". De aceea, limba poate fi de mai multe feluri: de lemn, de plastic, de noroi... Cel puţin aşa susţin exegeţii lingvişti. Limba noastră strămoşească nu s-a abătut de la regulă. Tendinţele de rusificare (Basarabia), maghiarizare (Transilvania), germanizare (Bucovina) confirmă aserţiunea. S-o luăm cronologic.
Limba "de lemn" a fost folosită cîndva de către oficialii şi slujbaşii comunişti. Formulările: "cincinalul în patru ani şi jumătate", "recolte bogate şi garantate", "mult stimate şi iubite...", adevărate sloganuri, făceau parte din vorbele spuse pînă la saturaţie. Erau lozinci mo­bilizatoare sub care am defilat la 1 Mai şi 23 August, prin faţa TT-ului. Limbajul "de lemn" e pe cale de dispariţie, fiind sporadic semnalat doar la unii foşti activişti de partid, astăzi primari, consilieri şi, de ce nu, parlamentari. Se deconspiră singuri cînd urcă la tribună şi vorbesc (v. Cronica Cîrcotaşilor).
Limba "de plastic", trasă prin ţiplă europeană, a fost invitată la "ospăţul vorbirii româneşti" după Revoluţie. A început să ne domine în interminabila tranziţie. E suplă şi sună bine. Aşa că am renunţat la "oamenii muncii" şi "ţăranii coope­ratori" în favoarea "implementării europene". Cuvîntul rusesc "ha­raşo" l-am înlocuit cu yankeul O.K.! Nu mai spunem "cu ajutorul Uniunii Sovietice", ci cu "sprijinul UE". De la care, evident, aşteptăm mîntuirea noastră. Că şi U.E. e, săraca, în criză, asta ne cam întristează.
Ca orice limbă, româna este di­namică, într-o permanentă schim­bare. Se folosesc tot mai rar cuvin­tele: muncitor stahanovist, secretar UTC... pionier... în favoarea spilcuitelor cuvinte: eutanasiere, asomare, manageriat, masterat...
Limba "de noroi" e bolovănoasă, vulgară. O întîlnim la poporeni. Şi evident, în literatura interbelică (v. "Gorila" lui L. Rebreanu). Vulgul nu acceptă limba  "de plastic", e prea savantă. Nu o pătrunde. Mai degrabă îi pricep pe basarabeni cînd zic "avem di tăti", decît englezesculL "to be or not to be". La Hîrtoapele şi Gloduri, peizanii votează întotdeauna pe candidaţii care vorbesc româneşte, pe înţelesul lor. Talpa ţării nu merge la shopping în supermarketuri, se duce la Tupilaţi, la tîrgul săptămînal (care, fie vorba între noi, s-a desfiinţat). Nu-i simpatizează pe cei care sluţesc cuvintele. Nici pe stranierii vînturaţi prin Europa.
Noi, mioriticii, sîntem se pare naţiunea cea mai dispusă să ne turnăm singuri cenuşă în cap în faţa oglinzii. Şi paradoxal, ne mirăm de lipsa de respect cu care ne tratează alţii. Lui Eminescu, român neaoş, i s-a pus mai întîi la îndoială apartenenţa la propriul neam, fiind suspectat de a fi: "sîrb, albanez, turc, bulgar, rutean, polon...", numai român nu (v. G. Călinescu). Alţi conaţionali l-au declarat: "antidemocrat, nul, reacţionar, violent, fără lecturi, fără studii!!!" În această conjunctură, ne întrebăm: româna este o limbă în care trebuie să ne înţelegem sau pe care să o folosim numai la înjurături? Dacă vreţi să daţi un răspuns corect recitiţi poezia lui Mateevici, aia cu "Limba noastră-i o comoară..."
Dumitru RUSU