Banca Națională a redus, ieri, dobînda de referință la 7%. În ultimele 12 luni, nivelul acestei dobînzi, de care depinde - sau ar trebui să depindă - direct prețul creditului, a scăzut cu peste trei puncte procentuale și ne-am fi așteptat ca și băncile comerciale să ducă o politică de ieftinire a creditului. Am așteptat degeaba și cred că așa va fi și de acum înainte. Pe toată durata anului 2009, costul creditului a crescut din diverse motive. Cele mai invocate de băncile comerciale au fost criza de lichidități, urmată de nivelul dobînzii de referință și de dimensiunea rezervelor minime obligatorii. De la jumătatea anului trecut, criza de bani a fost depășită, iar ultimele două dintre cele invocate mai sus au scăzut sensibil. De ce nu s-au ieftinit creditele? Pentru că băncile, în special sucursalele băncilor străine, care dețin peste 80% din piața creditelor pentru persoane fizice, au găsit în România visatul El Dorado!
Cele mai scumpe credite din întreaga Uniune Europeană sînt în țara noastră. Aceleași bănci care în Austria sau Franța, de exemplu, dau credite în euro cu 5-6 la sută, în România le dau cu peste 10 la sută (ne referim la costul total). Apreciem faptul că au investit în sistemul bancar românesc, aflat în pragul colapsului după jaful patronat de regimul Iliescu în anii 90. Se poate spune că prin responsabilizarea băncilor - după privatizare - și prin eforturile susținute ale BNR, România are un sistem bancar sănătos și asta s-a văzut în timpul crizei mondiale. Numai că asta ține de normalitate și nu e cazul să lăudăm normalitatea, nici măcar atunci cînd nu prea sîntem obișnuiți cu ea.
Toate acestea nu scuză politica actuală a băncilor care operează pe piața românească. Ea aduce foarte mult cu cea a capitalului britanic în colonii, în secolele XIX și XX. Este spoliere pe față și puținele bănci cu capital românesc se aliniază acestei politici cînd e vorba de cîștig. Costul real al creditului în lei este undeva la 20%, în condițiile în care bani sînt destui iar băncile se pot împrumuta de la BNR cu 7%. Bineînțeles că, la aceste costuri, sînt tot mai puțini cei dispuși să se împrumute, iar băncile trebuie să raporteze la CENTRU cifre de afaceri și profituri cît mai mari. Și atunci iau mult de la puțini, marea majoritate dintre acești puțini fiind nevoiți să apeleze la credite.
"Prețul creditului reflectă raportul dintre cerere și ofertă, este dat de piață" - este argumentul oricărui bancher și este unul corect. Numai că piața noastră continuă să fie distorsionată. În primul rînd Guvernul este cel care s-a împrumutat enorm și a adus profituri substanțiale băncilor cu efort minim și cu risc zero. Apoi, autoritățile locale sînt un jucător important pe piața creditului. Un om care vrea să-și pună centrală termică trebuie să plătească dobînzi reieșite din acest raport cerere-ofertă la constituirea căruia el nici nu contează. Nu avem date foarte clare privitoare la volumul creditelor acordate persoanelor fizice din totalul creditelor, dar știm că este foarte mic, spre nesemnificativ. Poziția băncilor este dominantă în raport cu cea a creditaților și practic, concurența este doar pe hîrtie. E o politică similară cu cea pentru care marile firme producătoare de ciment au primit amenzi substanțiale de la Consiliul Concurenței, numai că, în acest domeniu, nu se bagă nimeni. De frică, frică de puterea nemăsurată a banului!
Din păcate, după foarte puțin timp de la marile privatizări - pe care le-am dorit, pentru că hoții noștri ar fi dus de rîpă orice afacere, iar Sidex și PETROM și Bancorex sînt trei cazuri emblematice - ne vedem nevoiți să ne reconsiderăm poziția în fața celor care spuneau "Nu ne vindem țara". Știam că nu vine nimeni din afară să ne dea ceva, dar nu ne așteptam să ne jecmănească în halul ăsta. Și e valabil în absolut toate domeniile în care capitalul străin are o poziție dominantă, iar concurența lipsește cu desăvîrșire: energie, petrol, ciment, gaz și multe altele. Au venit să mulgă și acum vedem că pînă și asta știu mai bine ca noi. Prostu' plătește!
Marius MIHĂILĂ